The main event, the champions (despre marlanii altora)

Am mers sambata sa vad live (dar nu la Wembley), finala FA Cup intre Portsmouth FC si Cardiff City FC. In final, a castigat Portsmouth cu 1-0, un meci echilibrat, un gol anulat si un arbitru care nu prea era impartial (se crede ce era pe jumatate Welsh). Nu de asta e vorba. E vorba aici de suporteri care, desi au fost candva acuzati de huligans, bine-cunoscuti pentru acte de vandalism si batai la mai toate meciurile "away" in Europa, nu pot sa se distreze la un meci fara sa fie beti turta.

Sa fim seriosi. Nu sunt Maica Tereza. Si eu beau. Mai ales cand ma uit la meciuri de fotbal. E vorba de atmosfera, de a te distra. Ce au facut cati zeci de indivizi sambata a fost marlanie. Aruncat cutii de bere, aruncat cu bere, carnati cruzi, mingi de fotbal, pantofi si o sticla plina de ceea ce parea a fi urina. Minunat. Portsmouth e un club cunoscut pentru suporteri care evita violenta, oameni calmi, care canta si se bucura fara sa fie nevoie de pumni.

Ce am vazut si trait sambata a fost exact ca in Romania. Exact ca la acele meciuri unde se rup scaune, se bat jandarmi si se omoara suporteri intre ei. Vorbim de un meci in camp deschis aici, unde oameni au adus copii in carucioare, unde ideea era ca toti sa se bucure si sa spere ca Portsmouth vor castiga. In final, s-a transformat intr-o scuza pentru betie. Aproape ca mi-am pierdut increderea in fotbalul englez.

In iunie incepe Euro 2008. La asta ma uit in fata ecranului. Nu de alta, dar macar asta nu mai plec lipicoasa de bere si mai stiu eu ce.

Disclaimer: Nu vreau sa creada lumea ca am ceva cu suporterii in general. Unii sunt oameni civilizati, care se duc sa vada meciul ca sa cante, sa injure arbitrul si sa se relaxeze. Eu ma refer la marlanii, badaranii si prost-crescutii care in ultimii ani au transformat un meci de fotbal in unul de kickboxing. Doua sporturi diferite. Let's keep it that way, shall we?

i have hated the words and i have loved them, and i hope i have made them right

The Book Thief e probabil cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme. Da, e (din nou) despre Holocaust, dar e un Holocaust al Germaniei, al nemtilor care nu au sustinut nazismul si al unui german care a indraznit sa adaposteasca un evreu. E vorba despre Liesel, care iubeste cartile, despre Rudy, care o iubeste pe Liesel, despre cat de greu este sa-ti pierzi familia si cat de mult pot iubi niste straini. E vorba de nevasta primarului, bantuita de fantome (la figurat, nu la propriu), e vorba despre vinovatia pe care o simt unii pentru ca au supravietuit si altii nu. Si naratorul e Moartea, o Moarte care nu e prezenta atat de mult, ci mai degraba planeaza. Vorbim aici de al Doilea Razboi Mondial, unde da, nazismul a comis atrocitati, dar unde si Aliatii au facut la fel de multe orori, dar poate nu asa sistematizat (si in exterminarea evreilor, germanii au fost eficienti).

Trebuie sa recunosc ca am abandonat blogul, dar dupa ce citesti asa ceva (chiar daca a urmat Franny si Zooey care mai mult m-a enervat), nu prea stii ce sa scrii. Am fost in Polonia, la Auschwitz. In carte vorbesc de Dachau. Probabil ca nu conteaza unde te duci, vezi aceleasi lucruri. Nu am fost niciodata pro-inarmare si razboi, pentru ca uneori, marii lideri politici nu sunt decat niste baietei frustrati, care cred ca soldateii de plastic sunt acum doar life-size.

The Book Thief probabil ca nu-si propune sa schimbe nimic. La urma urmei, pana si Holocastul a devenit arma politica. "The politician who cried wolf". Dar intr-o lume in care orice comentariu, orice cuvant e o posibila insulta, poate ar trebui sa ne amintim ca in vremuri mai rele, unii au avut si suflet. Acum, "detinutii politici" dorm la granita si toti facem din razboi o scuza pentru frustrarile noastre.