le ciel est fermé

A murit fiul lui Gerard Depardieu

Asta am citit peste umarul unui tip astazi, asteptand trenul la Schwabstraße. "Depardieus Sohn tot". Am crezut ca nu intelegeam bine, ca germana mea se stricase cumva peste noapte. La 37 de ani, sa mori de pneumonie pare aproape jignitor.

Si totusi, cu o fascinatie aproape morbida, am citit despre felul in care si-a trait viata. Nu la fel a fost si cu Jimmi Hendrix, cu Heath Ledger, cu Anna Nicole Smith? Moartea imparte lumea in doua: cei care ii deplang si cei care scot la iveala toate secretele mizere. Si cu fiul lui Depardieu va fi la fel.

Later Edit: De la Cristian Sarb aflam mai multe detalii despre Guillaume. Articol din Evenimentul Zilei aici.

that's the reason you stay here

Acum doua saptamani, la acelasi festival de bere mentionat aici, eu si H am plecat impreuna acasa. Mai precis, la mine acasa. A fost ceva ciudat, amandoi iesiti la aer. De acolo pana la zambete furate si un sarut lung nu a fost decat un pas. Un pas pe care l-am facut amandoi. EL stie, de altfel am scrie despre asta acum mult timp, in urma unui articol publicat de Gramo. Entry-ul meu pe tema "polyamory" e aici.

Astazi, am gatit Sweet and sour chicken. In primul rand pentru ca am crezut, in prostia mea de copil, ca as putea incerca o metoda mai subtila de seductie. In al doilea rand pentru ca e ceva de la zero, ceva cu care ma pot mandri. Daca eram in WoW sau in D&D, dupa experienta din seara asta as putea spune: I levelled up in cooking! Carnea era putin cam sarata, dar sosul si legumele au iesit minunat. Nu credeam ca as fi putut sa ma bucur vreodata de o masa gatita atat de mult. Si lui H i-a placut, ceva care am crezut ca m-ar apropria de el. Nu a fost sa fie.

Ma intreb daca nu cumva eu si EL suntem doi ciudati intr-o lume normala. Daca toata povestea asta a noastra, cu deschidere catre altii, cu deschiderea noastra catre sex si alte relatii ne face sa traim intr-o versiune demonica a lumii reale. Poate impreuna ne-am izolat de restul lumii. Nu am nici un dubiu ca toti din jur ne judeca si poate intr-o zi voi invata sa nu imi pese. Dar pe moment e aproape dureros.

Si, ca nota de final, un proiect foarte interesant, in care poate reusesc sa ma implic: Camera 80. Maine am planificata o scurta trecere pe la posta pentru timbre (vederi de trimis in State si Germania), apoi Waldfriedhof pentru poze si in final primul capitol dintr-un proiect la care lucrez de aproape 2 ani. Poate imi iau caietul de notite cu mine, sa mai adaug ceva. Voi vedea.

Acum, timp de somn. Noapte buna, H. Ma bucur ca ti-a placut aici. Mi-e dor de tine.

c'est un chanson qui nous ressemble

Am tot promis update aici si uite ca nu m-am tinut de cuvant (e cineva cu adevarat surprins?). A venit toamna in Stuttgart, o toamna rece, cu vant si caldura in apartament. Nu am mai cunoscut o toamna asa frumoasa din liceu, zile de chiul si mers de la Hasdeu pana in Cismigiu, vise de iarna si Magheru.

In Stuttgart toamna e sinonima cu fetivalul Canstatter Wasen, al doilea cel mai mare festival de bere din lume (dupa Oktoberfest, normal). Am mers saptamana trecuta cu un grup mare de oameni (aproape 30 la un moment dat). A fost, probabil, una dintre cele mai frumoase zile petrecute aici.

Bere la nemti

Inauntru cortului, lumina, muzica si dansat pe mese. Mai ales dansat. Aici nimanui nu ii pasa de varsta, sex sau stare de ebrietate. Sa va demonstrez:

Interior de cort, cu lumina
Mosuleti pe mese!

E bine de tinut minte ca acele costume nu provin din zona Baden-Württemberg (zona a carei capitala e Stuttgart), ci din Bavaria. Sunt, de fapt, Lederhosen. Grupul, surprins in miscare, arata cat de dinamici sunt nemtii. Orice oportunitate de a bea si a dansa, ei nu o pierd. Aproape ca sunt invidioasa pe genul asta de viata, nu atat de stresanta ca in Romania. Aici oamenii zambesc pe strada, te ajuta sa te descurci cu plasele de shopping, un vecin mi-a lasat cheia de la cutia de scrisori desi nu imi stia nici numele! Nu spun ca totul in Romania e gresit, nu e chiar asa. Dar la noi ambitia dusa la extrem, nevoia de mai mult, mereu mai mult, totul ne conduce catre cinism. Catre sarcasm. O fosta colega de liceu tine un blog aici si uneori ma izbeste nivelul de superioritate si holier-than-thou. Nu sunt probabil cea mai indicata persoana sa vobeasca despre cinism, dar totusi, chiar asa am ajuns?

Cand a trecut Ralu pe aici, am iesit la pozat. Iata ce a iesit:

Indragostiti de toamna

Din Fernsehturm

Acelasi turn


The one and only Ralu

Dintr-un set de diapozitive de la Stuttgart Kunstmuseum

Si, in final, un bun prieten: Tobi

Cand reusesc sa termin si pozele de la München, le pun pe blog. Intre timp, mai multe poze, inclusiv de la muzeul de arta moderna, pot fi gasite aici.

Bis dann!