I'm on the edge of a cliff, surpassing comfort and security

Am ajuns sa scriu numai chestii depresive pe blogul asta. Mi-e teama uneori ca va ajunge ca celalalt, o groapa pentru maniile mele. Hm... a venit toamna in Stuttgart. O toamna cu frunze uscate, galbene, rosii, cazute pe marginea drumului. Maine e Volksfest, un fel de Oktoberfest in Stuttgart si dupa jumatate de pui si 2 litri de bere (pentru 23 de euro, o suma, pare-se, chiar buna) poate voi mai avea energie sa fac si poze. Mai am cateva de saptamana trecute, le pun si pe alea pe blog poate duminica.

Uneori ma intreb cum naiba am putut sari de la zile libere in timpul facultatii la vacanta si la slujba de 9-5 plus locuit singura. Nu ma plang, e interesant, dar uneori parca mi-e ciuda. Am pierdut 2 ani de facultate, 2 ani pe care nu ii mai recuperez. Am stat cu o familie pe care am ajuns sa o detest, intr-o casa care parca a devenit inchisoare. Nu pot spune ca nu le sunt recunoscatoare alor mei sau ca detest cursul la care sunt inscrisa. Nu e vorba de asta. Dar uneori aproape ca regret ca nu am dat la Limbi Straine. Stiu, sunt nebuna, ce om normal ar alege Romania si nu Anglia?

M-am saturat sa ma cert, sa fiu mereu irascibila si sa spun lucruri pe care nu as vrea sa le spun. Parca tot timpul sunt asa, intr-o transa, si singurul lucru pe care il pot face ca sa fiu sigura ca mai simt ceva e sa ma cert. As vrea sa-mi pot lua liber de la propria persoana, sa ma duc in concediu 10 zile ca altcineva. M-am saturat de mine insami. Si iar dau in patetisme. Mai ceva ca un copil emo, doar ca fara lame sau cutite. Ma opresc aici, pana nu ajung chiar in ultimul hal.

the future you have today is not the future you had yesterday

3 ani si 9 luni. Ne-am cunoscut pe net, pentru ca eu am fost mereu un pic internet-addicted, cum poate si Ralu sa confirme. Mi-am petrecut atata timp pe Internet incat uneori ma mir de ce lumea nu pricepe cand spun 'OMG' sau 'I can has/NO you can not has'. Ma rog, pricep ei, dar poate poanta nu mai e la fel de amuzanta. Cand ne-am cunoscut, a fost ca si cum gasisem un prieten dupa multi ani in care nu vorbisem. De fapt, la prima vedere, chiar am crezut ca ne cunosteam de altundeva, dar nu, nimic de genul asta.

Aveam 17 ani (aproape), pe 1 ianuarie, cand i-am spus prima data 'te iubesc'. El imi spusese asta din Septembrie 2004, dar voalat, pentru ca eu nu vroiam sa aud asa ceva. Eram prea speriata, noi eram prieteni prea apropiati, cum sa ma iubeasca? Cum sa il iubesc? E cu 8 ani mai mare ca mine, desi fizic arata ca la 19 ani. Eu eram in Romania, el in Suedia, cum sa se intample asa ceva?

In octombrie 2007, in KFC Bournemouth, dupa ce am ras si am vorbit si am mai ras putin, ne pregateam sa plecam inapoi la hotel. S-a asezat intr-un genunchi, a scos cutia cu un inel si mi-a spus, pe romaneste, 'Vrei sa te casatoresti cu mine?'. A fost, poate, singurul moment din viata mea in care credeam ca timpul se va opri.

Ieri, aproape l-am pierdut. Au fost cele mai ingrozitoare momente din viata mea. Nu am plans niciodata atat de mult. Dar poate asa o sa invat, ca de fapt nu e un robot, e om, si nu are un put de rabdare.

Te iubesc. Imi pare rau pentru ce am facut. Vina inapoi acasa in octombrie. Eu te astept.

i just want you to know who i am

No, I'm not updating. Because it feels like this whole blog is a fraud. Please don't give me any silly compliments, I'm not looking for that. Ironically enough, I'm looking for criticism. I'm not original. I'm a fraud. I write bullshit post-modernist crap that is probably just a veiled form of ego stroking. If I mention photography, or art or writing, I am immediately backlashed.

So fuck my doing photography, writing or strange foreign languages. I'll get my damn Marketing degree and be satistfied. Because if I so much as dare mention anything else, I get labeled a copy cat. Personally, I prefer fraud.

les amants de demain

once, just once, i wish we'd stop letting the distance come between us. who does it help if you scorn me and i bite back? because you go put up your walls and socialise and i shuffle my iTunes along until i find sad songs to play. and when we talk again, we brush it all under the carpet and prefer to ignore it. ultimately, if we don't destroy each other, we might just get the 'happily ever after' we seem to crave so much.

a world of pure imagination

Azi am chef de engleza. You can skip if you so wish.

_________________________________________________________________________

I wish I were an artist. I live in dreams too much. I keep wishing I could draw, or paint, or play an instrument. A long time ago, I used to write. I don't any more. I find everything stupid, shallow and unnecessary. What exactly am I trying to say? I was never a Carrie Bradshaw, I never attempted to write meaningful anything, but when I did write, I was never happy enough. It always fell flat. What was I saying that someone hadn't said before?

People take so many photographs nowadays. And maybe it's a pang of envy I feel whenever I see the photos other take of the world. I want photos of knees and smiles, corners of mouths and collarbones. I want shy girls smiling awkwardly, I want wrists and ankles and earlobes, sculpted white skin and glimpses of eyelashes. I like to photograph (in my mind) couples holding hands and old couples leaning on each other for support.

I cloudspot. I like faded clouds, like wisps of forgotten dreams, dark clouds like tendrils in a nightmare, I like sunsets that paint the sky Monet, I like kittens staring into my lens, I like lightning criss-crossing the sky and splitting it in so many pieces it's surreal.

Sometimes, I wish I could show that to the world. I wish I could hide behind my lens and snap away until the shadows grow long and the light is too poor for proper art. But if I can't hold down a proper blog, who do I think I'm kidding with my silly little imaginary pieces of art? I have a lens in my mind, but it's always out of focus, and it came before sepia and b&w.

very different from the rest of us, she's nothing like the rest of us

Cum am zis, am terminat de citit 'Slaughterhouse 5' si acum sunt cam 60% in 'The Last Don'. Am un teanc de la biblioteca si alt teanc pentru sesiune. Ce scarba si sictir pe mine. Nu poate sa-mi pese deloc de nenorocirea asta de sesiune, miercuri am exam la germana varianta 2.0. Daca nu trec, ma ia naiba (da copii, din cand in cand mai si injur. Am peste 18 ani. Deal with it :|). Sper sa trec si din iulie va voi plictisi din Suttgart, Germania, cu incercarile mele de a nu muri de foame.

Habar nu am ce a intrat in mine. Ieri am fost patetic de deprimata si m-am decis ca LUI ii trebuie insulte cum nu i-am aruncat in 3 ani de zile. De ce o mai sta cu mine, doar el stie. In fine. Cred ca ar cam trebui sa incetez cu nesimtirea asta emotionala. Nu imi pasa de nimeni si nimic. Am venit la inceputul lunii acasa si o saptamana m-am ascuns sub patura ca un copil mic. Parca nu am energie nici sa exist. Si da, stiu ca suna mai rau decat emoizii aia care misuna prin Capitala.

Si acum de ultima ora: de vreo 2 zile incoace nu pot sa mananc nimic fara sa-mi fie rau. Cred ca am vreo infectie cretina. :| Bai frate, eu ma las de sporturile astea extreme. Eu si Billy Pilgrim. Asa merg lucrurile. Stai pe tusa si nu-ti pasa. :| Meh. Ma duc sa mai citesc de oameni impuscati de mafioti.